Same world, different eyes…

În fiecare an, vara, pentru 2 luni, am liber la căutat clipa de graţie.  La început de iulie simt cea mai mare satisfacţie atunci când îmi încui în dulap hainele de muncă. Am liber la pantaloni scurţi, liber la căutare.

 Ce înseamnă clipa de graţie? Logic nu e doar o clipă şi nu are de-a face cu anumite substanțe în anumite culori şi pliculeţe. Nu, clipa asta are legătură cu evadarea din lumea de nebuni cu care mă întâlnesc în viața de zi cu zi, nebuni care cred că dreptate are cel ce strigă cel mai tare. Clipa asta are treabă cu momentele în care pot sta să mă bucur că sunt acolo atunci, în momentul respectiv. Are treaba cu multe zâmbete, precum şi cu bucuria de a o putea împărtăşi cu altcineva care este la fel de multumitor pentru ceea ce este. Şi mai are treabă şi cu regretul când s-a sfârșit.

 M-am întâlnit vara asta de doua ori cu clipa de graţie, deci ma consider mulțumit. Prima, cea așteptată, o întâlnesc de regulă cand plec afară în concediu cu cel puţin un prieten bun. Pe ea o știu, o cunosc, o aştept un an întreg. Fac sacrificii mari pentru a avea şansa să o caut. A doua m-a găsit tot plecat de acasă, însă aici în țară. Cumva am găsit şi aici un loc unde figurile nu-şi au încă locul, iar zâmbetele sunt la tot pasul.

 Din păcate, clipele de gratie au luat sfârșit. Costumul de haine ţipă neînduplecat din şifonier, iar mâine va trebui să îl scot la lumină. Vara s-a terminat, e timpul pentru realitate. Rămân însă amintirile, pozele ca martori tăcuţi ai clipelor ce-au fost, dar mai ales prieteniile…

Zgomot de paşi grei pe scări. Salutul meu primeşte un răspuns instictiv, răspuns urmat de părerea de rău că a fost adresat. Încerc să ignor şi urmez paşii pana la uşă. Fălci inclestate, paşi disparuţi după uşa închisă. Oftez. Plec. Încerc să uit din nou.

…….

 Unele lucruri dor pur si simplu. Cu cât te vezi mai des cu cineva, cu atât îţi e mai ușor să te laşi rănit. Şi ce e mai rău, e că fiecare alt lucru care se depune peste celelalte, cele prin care ți-a fost greșit de atâtea ori, te depărteaza şi mai tare.  Iar după un timp, poate un an sau doi sau trei, tot ce durea dispare. Dar şi tot ce unea, tot ce era cândva frumos. Si tot ce rămâne e doar o părere de rău, atunci doar când îți mai aduci aminte, din ce în  ce mai rar.  Inconştient alegi să uiţi că s-au inventat telefoane, adrese, emailuri. Pur şi simplu e mai ușor să ignori. Şi e păcat. Tare păcat.

Ce bine ca s-a inventat Valentine’s Day. Sau măcar Dragobete. Că putem fi romantici cu program. Dacă nu locuieşti cu perechea, între 6 şi 10 seara. Când o conduci acasa la ea. Dacă ai fost cu adevarat romantic, acasă la tine. Şi mai continui cu romantismul încă 30 de minute, ca să fiu generos. Bineînţeles, dacă eşti de sexul opus, invers.

Romantic am zis. Deci voi cumpăra trandafiri roşii. Neapărat trandafiri, neapărat roşii. Chit că ei îi plac alte flori, alea se păstrează pentru altă ocazie marcată în calendar, cum ar fi de 8 martie. Clar deci, romantism=trandarifi roşii.

Apoi, neapărat o masă romantică. Cum aşa, “romantică”? Adică ai voie să ceri lumânări pe masă, şi să speri că nu arăţi stupid în public.  Şi dacă debordezi de tupeu romantism, ceri şi o dedicaţie la orchestră/lăutar/manelar/ce-o fi în restaurantul respectiv. Pentru că romantismul de ziua asta trebuie arătat celorlalţi, romantism în privat nu ajunge.  Şi te bucuri că n-a trebuit să gândeşti prea mult, şi ea se bucură că n-ai uitat şi a fost la fel de romantic ca-n cărţi.

Şi la sfârşit, fericit că ai trecut proba încă o dată, te gândeşti cum scoţi cămaşa la anul. Poate merge tot aşa…

…

Ştiu, ştiu, am fost rău. Chiar cinic. Poate ea nu vrea trandafiri roşii, sau nici măcar trandafiri. Sau poate nu are pretenţia să fie o cină romantică, poate doar o plimbare deosebită. Însă cu siguranţă trebuie să fie ceva “deosebit”. Neapărat atunci. Neapărat şi atunci. Însă, sincer, este foarte greu să fii romantic cu program, pentru că cele două noţiuni sunt o contradicţie de termeni. Pentru că romantismul înseamnă libertatea să poţi surprinde persoana la care ţii cu un gest la care nu se aşteaptă, un gest mai mult sau mai puţin simbolic. Fiecare programare a acestor gesturi înseamnă de fapt o greutate la care supui relaţia, o condamnare la eşec, sau măcar o falsitate. Probabil se va pleca acasă cu sentimentul “asta înseamnă romantism”?

Poate ar fi mai uşor dacă ai gândi aşa: ce te aştepţi să faceţi de Valentine’s Day? Nu mă aştept la nimic…

Si-atunci voi fi liber să te surprind cu orice… oricând.

Poveste de Valentine’s Day:

Mi-e dor de o iarbă. Şi nu, nu e vorba de iarba ‘aia’.
Mi-e dor de iarba care, într-o seară călduroasă din iulie, mi-a alungat oboseala, mi-a mangâiat tălpile şi mi-a răcorit ceafa înfierbântată. N-am crezut că un pic de iarbă, e drept care bătea spre gazon, un pic de atmosferă, e drept că eram într-un oraş în care oamenii zâmbeau sincer, ar fi în stare să îmi aducă un pic de pace în mintea prea plină de greutatea zilelor precedente… a fost unul din acele momente din care ţii minte nu atât ce s-a întâmplat, cât mai ales sentimentul trăit.
Am căutat şi aici liniştea ierbii, însă cumva lipsa sau uscăciunea ei galben-nesănătoasă, zgomotul străzii, ridurile frunţilor şi cuvintele întotdeauna aspre mi-au ţinut-o departe… până şi râsetele sunt întinate de jigniri şi lipsă de respect.
Mai caut…