Same world, different eyes…

Ce bine ca s-a inventat Valentine’s Day. Sau măcar Dragobete. Că putem fi romantici cu program. Dacă nu locuieşti cu perechea, între 6 şi 10 seara. Când o conduci acasa la ea. Dacă ai fost cu adevarat romantic, acasă la tine. Şi mai continui cu romantismul încă 30 de minute, ca să fiu generos. Bineînţeles, dacă eşti de sexul opus, invers.

Romantic am zis. Deci voi cumpăra trandafiri roşii. Neapărat trandafiri, neapărat roşii. Chit că ei îi plac alte flori, alea se păstrează pentru altă ocazie marcată în calendar, cum ar fi de 8 martie. Clar deci, romantism=trandarifi roşii.

Apoi, neapărat o masă romantică. Cum aşa, “romantică”? Adică ai voie să ceri lumânări pe masă, şi să speri că nu arăţi stupid în public.  Şi dacă debordezi de tupeu romantism, ceri şi o dedicaţie la orchestră/lăutar/manelar/ce-o fi în restaurantul respectiv. Pentru că romantismul de ziua asta trebuie arătat celorlalţi, romantism în privat nu ajunge.  Şi te bucuri că n-a trebuit să gândeşti prea mult, şi ea se bucură că n-ai uitat şi a fost la fel de romantic ca-n cărţi.

Şi la sfârşit, fericit că ai trecut proba încă o dată, te gândeşti cum scoţi cămaşa la anul. Poate merge tot aşa…

…

Ştiu, ştiu, am fost rău. Chiar cinic. Poate ea nu vrea trandafiri roşii, sau nici măcar trandafiri. Sau poate nu are pretenţia să fie o cină romantică, poate doar o plimbare deosebită. Însă cu siguranţă trebuie să fie ceva “deosebit”. Neapărat atunci. Neapărat şi atunci. Însă, sincer, este foarte greu să fii romantic cu program, pentru că cele două noţiuni sunt o contradicţie de termeni. Pentru că romantismul înseamnă libertatea să poţi surprinde persoana la care ţii cu un gest la care nu se aşteaptă, un gest mai mult sau mai puţin simbolic. Fiecare programare a acestor gesturi înseamnă de fapt o greutate la care supui relaţia, o condamnare la eşec, sau măcar o falsitate. Probabil se va pleca acasă cu sentimentul “asta înseamnă romantism”?

Poate ar fi mai uşor dacă ai gândi aşa: ce te aştepţi să faceţi de Valentine’s Day? Nu mă aştept la nimic…

Si-atunci voi fi liber să te surprind cu orice… oricând.

Poveste de Valentine’s Day:

Mi-e dor de o iarbă. Şi nu, nu e vorba de iarba ‘aia’.
Mi-e dor de iarba care, într-o seară călduroasă din iulie, mi-a alungat oboseala, mi-a mangâiat tălpile şi mi-a răcorit ceafa înfierbântată. N-am crezut că un pic de iarbă, e drept care bătea spre gazon, un pic de atmosferă, e drept că eram într-un oraş în care oamenii zâmbeau sincer, ar fi în stare să îmi aducă un pic de pace în mintea prea plină de greutatea zilelor precedente… a fost unul din acele momente din care ţii minte nu atât ce s-a întâmplat, cât mai ales sentimentul trăit.
Am căutat şi aici liniştea ierbii, însă cumva lipsa sau uscăciunea ei galben-nesănătoasă, zgomotul străzii, ridurile frunţilor şi cuvintele întotdeauna aspre mi-au ţinut-o departe… până şi râsetele sunt întinate de jigniri şi lipsă de respect.
Mai caut…

Privesc însetat prin gemuleţul oval către norii ce explodează în limbi de foc. Am avut noroc de data asta, şi am primit loc la geam, asta dacă se poate numi noroc faptul ca-s doar la 30cm de plexiglas de peisajul de-afară. E bine în avion, nu e prea cald, iar zumzetul motoarelor mă ajută să mă pierd în noianul de gânduri ce nu-mi dau pace. Presiunea ultimelor două săptămâni este mare, iar amintirile se bulucesc toate să prindă un rând în faţă şi mă ajută să uit unde sunt. E mai uşor aşa, când nu trebuie să mai zâmbesc ca să arăt ca totul e în regulă.

Amintirile, deci, mă asaltează, şi în sfârşit le pot lăsa să zburde în voie. Ultimile 2 săptămâni au fost terapeutice, pline de evenimente care mi-au acoperit firele albe din ultimul an cu tinereţea unor râsete parcă fără sfârşit. Frânturi îmi trec prin faţa ochilor, frânturi în care am alergat, am râs, am pedalat de îmi venea să plâng, însă bineinţeles c-am râs, am descoperit oameni noi cu care am ciocnit un pahar împreună, sau mai multe, am redescoperit locuri vechi sau am descoperit locuri noi. Una dintre cele mai faine zile sunt cele în care, într-un loc cu totul nou, mă trezesc dimineaţa şi, împreună cu tovarăşul de călătorie, hotărâm încotro mergem în clipa ieşirii din hotel: stânga, sau dreapta. Şi, cu ochii mari, plini de mirări eterne, descopăr lumea cu fiecare pas.

Cumva apusul este în rezonanţă cu amintirile plăcute şi mă îmbrăţişează cu raze de soare. Însă cum zbor spre casă, soarele se grăbeşte mai tare să apună şi întunericul va veni curând. Din păcate, acasă nu mă vor aştepta veşti prea bune, iar lucrurile de care am fugit mă vor ajunge din urmă. Sunt însă recunoscător pentru ce-am văzut, pentru ce-am râs, şi mai ales celor cu care am râs. Poate iarăşi, la anul.

Zâmbesc.

“Blondă, brună sau albă?” Vocea ospătarului m-a sustras din visarea în care am căzut pe nesimţite.
Voi alege tot o bere locală şi de data asta… una albă, şi nu dintre faimoasele beri belgiene cu alcool cât un vin de-al nostru… o bere cinstită, numai buna de răcorit un gâtlej însetat.
Zilele astea am dat cu tifla la tot ce a însemnat viaţa de la noi ultimul an. Sau ce a fost pentru mine. Nu m-am gândit nici la criza băgată cu forţa pe urechi, nici la zvonuri de lipse de bani, nici la isaresti si boci, si nici măcar o manea n-am fost forţat să aud. Cuvinte aspre aruncate din vărful buzelor sau din toţi rărunchii? Nu mai ştiu forma lor…
Si partea cea mai frumoasa este ca n-a trebuit să fac nici un efort pentru starea de relaxare în care sunt. Iar gândurile aşternute acum vin în minte aşa, natural, precum ploaia.
Partenerul de masă alege o bere blondă şi tare. Din păcate e şi mică , dar se consolează că măcar e ieftină şi bună. Şi o putem şi bea în linişte.
Afară, ploaia dă semne de oboseală. Miroase însă a asfalt încins. Miroase atât de bine!
Astăzi a fost o zi perfectă.
Blondă, brună sau albă?